Pe 30 octombrie 1961, Uniunea Sovietică a detonat cea mai puternică armă nucleară construită vreodată: Tsar Bomba, denumită oficial AN602. A fost o demonstrație de forță fără precedent, un test menit să arate lumii întregi ce înseamnă puterea absolută a erei atomice.
O creație născută din ambiție și frică
La începutul anilor ’60, competiția dintre SUA și URSS ajunsese la apogeu. După o serie de teste americane spectaculoase, Kremlinul a cerut cercetătorilor să construiască o bombă care să depășească orice limită.
Rezultatul a fost un colos de 8 metri lungime, 2,1 metri diametru și 27 de tone — o armă care sfida orice rațiune practică.
Puterea ei: 50–58 megatone TNT, echivalentul a 50.000–58.000 kilotone.
Ca reper, bomba de la Hiroshima a avut doar 15 kilotone.
Asta înseamnă că Tsar Bomba a fost de peste 3.300 de ori mai puternică.
Detonarea de la Novaia Zemlia
Explozia a avut loc în Arhipelagul Novaia Zemlia, o zonă izolată din Oceanul Arctic, aleasă special pentru a evita victimele. Bomba a fost lansată de la bordul unui bombardier Tu-95, modificat pentru misiune.
Detonarea s-a produs la 4.000 de metri altitudine, tocmai pentru a limita contaminarea radioactivă.
Rezultatul a depășit orice așteptare:
• Norul în formă de ciupercă a urcat până la 60–64 km în atmosferă, aproape de marginea spațiului.
• Bila de foc a avut un diametru de câțiva kilometri.
• Unda de șoc a fost atât de puternică, încât a făcut de trei ori înconjurul Pământului, fiind înregistrată de stațiile seismice și barometrice din întreaga lume.
• Ferestrele s-au spart până la 900 km distanță, în nordul Norvegiei și Finlandei.
• Avionul care a lansat bomba a fost aruncat la 8.000 de metri de unda de șoc, dar echipajul a reușit să redreseze aparatul.
O bombă „curată” pentru o putere murdară
Paradoxal, pentru o armă de 58 megatone, Tsar Bomba a fost considerată „relativ curată”.
De ce? Pentru că a fost detonată în aer și a folosit un tamper din plumb, nu din uraniu, reducând cantitatea de praf și rocă radioactivă atrasă în norul de explozie.
Astfel, fallout-ul radioactiv a fost mult mai mic decât la testele de la sol.
Chiar și așa, urme de cesiu și stronțiu provenite din test au fost detectate în anii următori în sol și lapte, la mii de kilometri distanță.
Ce s-ar fi întâmplat dacă exploda la sol
Dacă Tsar Bomba ar fi fost detonată la nivelul solului, ar fi produs:
• un crater de peste 3 km diametru și jumătate de kilometru adâncime;
• un nor radioactiv global, echivalent cu mii de Cernobîluri;
• o zonă de contaminare intensă de peste 500.000 km², cât suprafața Franței;
• o „mini iarnă nucleară” în zona arctică.
Folosirea unui test aerian a salvat planeta de la cea mai mare contaminare radioactivă din istorie.
Unda politică
Mai mult decât un experiment științific, Tsar Bomba a fost un mesaj strategic către Statele Unite și NATO.
La doar doi ani după, presiunile internaționale au dus la Tratatul de Interzicere Parțială a Testelor Nucleare (1963), prin care marile puteri au fost nevoite să renunțe la testele atmosferice.
URSS a dovedit că poate construi o armă de distrugere planetară, dar ironia supremă a fost că o asemenea bombă nu avea nicio utilitate militară.
Ar fi fost imposibil de transportat în luptă și, în caz de folosire, ar fi distrus tot — inclusiv pe cel care o lansează.
Epilogul unei puteri absolute
Astăzi, Tsar Bomba rămâne simbolul suprem al disuasiunii nucleare — o armă creată nu pentru a fi folosită, ci pentru a arăta ce s-ar întâmpla dacă s-ar folosi.
A fost, în același timp, o lecție de putere, dar și una de frică.
Unda ei a traversat planeta de trei ori, dar ecoul ei moral răsună și acum, peste decenii: unde se termină demonstrația și unde începe autodistrugerea.