În aceste zile marcate de moartea lui Ion Iliescu, unii se grăbesc să traseze verdicte. Să-l acuze pentru tot ce a însemnat România post-1989, să-l învinovățească pentru tranziția dureroasă, pentru confuzia acelor ani, pentru crimele Revoluției și pentru întunericul mineriadelor. Dar e greu — și nedrept — să pui totul în cârca unui singur om.
1989: prea mult haos pentru o singură mână
Adevărul e că nimeni nu mai controla nimic în decembrie ’89. Nici armata, nici Securitatea, nici noile structuri politice. Influentele veneau atât dinspre Est, cu presiunea păstrării unui echilibru în zonă, cât și dinspre Vest, care dorea o tranziție rapidă și controlată către democrație. În mijlocul acestui vârtej, Iliescu a fost omul care a ocupat vidul de putere.
Dar să spui că el „a organizat” totul — e o simplificare periculoasă.
Minerii, sângele și memoria
Desigur, rămâne rana deschisă a mineriadelor. O pată rușinoasă pe istoria recentă. Un act violent care nu poate fi șters și nici uitat. Dar într-un stat de drept, până la hotărârea definitivă și irevocabilă a unei instanțe, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție. Chiar și fostul președinte al României.
Și atunci apare întrebarea firească: dacă tot vorbim de justiție, ce au făcut cei care au avut puterea să o pună în mișcare?
Voiculescu – tăcerea în loc de acțiune
Stelian Ion, Cristian Ghinea sau Vlad Voiculescu — toți lideri USR care invocă constant „nedreptatea” mineriadelor și „vina lui Iliescu” — au fost la guvernare, în poziții-cheie.
Voiculescu, în special, a avut în mână Justiția română ca ministru. Ar fi putut să deschidă dosare, să impulsioneze anchete, să ceară un audit al tergiversărilor. Dar n-a făcut nimic.
Doar postări pe Facebook și declarații în talk-show-uri, după ce trenul puterii a trecut
Istoria va judeca. Dar Justiția trebuie să o facă mai întâi.
Și nu prin sloganuri, ci prin fapte. Nu prin indignare publică, ci prin acțiuni concrete în cadrul instituțional.