Acum recunosc! Între un suflet care a înfiat un copil (Dăncilă) și un robot care a exportat copii (Iohannis), am votat cu Dăncilă.
Nu pentru partid. Nu pentru promisiuni. Ci pentru un gest uman, rar și profund. Am ales umanitatea în fața aparenței reci, a gestului firesc în fața unui trecut tulbure. Am sperat că, măcar o dată, compasiunea poate cântări mai mult decât calculele politice.
Dar a ieșit un președinte care a micționat pe votanții lui cu cea mai mare aroganță.
Nu și-a întors niciodată fața către cei care l-au susținut cu speranță. A fost prezent doar în tăcerile lui lungi, în ridicarea sprâncenei și aruncarea paltonului pe limuzină ca și cum poporul e prea jos pentru a merita o explicație. O distanță rece, apăsătoare, care a lăsat în urmă nu respect, ci dispreț mascat în tăcere prezidențială.
Un vot se câștigă prin încredere, dar se păstrează prin respect. Când dispare respectul, rămâne doar rușinea de a fi crezut.
