Am ajuns să ne bombardăm singuri: de la Rahova la Paltinu, fără niciun Kinžhal în zonă
Capitolul 1: Rahova – când un bloc explodează ca o țintă lovită de Kinžhal, dar fără niciun inamic la orizont
Explozia din Rahova — ți-o amintești.
Arată ca un atac cu muniție termobarică.
Doar că nu era.
Era doar România.
Și eterna combinație de:
• instalații vechi de 40–60 de ani,
• improvizații făcute cu flexul și banda izolatoare,
• lipsa verificărilor tehnice,
• birocratizare până la absurd.
Rezultatul?
Un apartament aruncat în aer. Pereți smulși. Ferestre proiectate zeci de metri. Răniți. Zeci de familii evacuate.
Fără niciun inamic.
Fără rachetă.
Fără operațiuni militare.
Doar eficienta noastră incompetență locală.
Capitolul 2: Prahova – 200.000 de oameni fără apă. Când barajul Paltinu intră în concediu prelungit
Școli fără apă. Spitale fără apă. Blocuri fără apă.
Și nu vorbim de câteva ore — vorbim de peste o săptămână.
Ce a declanșat totul?
Nu vreo secetă biblică.
Nu vreo operațiune de sabotaj a serviciilor străine.
Nu vreo divergență energetică interstatală.
A plouat.
Iar barajul Paltinu, această piesă de infrastructură strategică, a fost luat prin surprindere de… apă.
Instituțiile nu s-au coordonat.
Operatorul nu a fost informat.
Apele Române dă vina pe ESZ.
ESZ dă vina pe Apele Române.
Rolul de vinovat circulă mai repede ca o ordonanță de urgență.
În tot acest timp — 100.000+ oameni cară bidoane.
În 2025.
Într-o țară membră UE și NATO.
Capitolul 3: Blackout-ul — singurul „achievement” care ne mai lipsește în colecția apocaliptică
Am bifat:
• blocuri care explodează ca la Bahmut
• orașe întregi fără apă ca-n zonele post-război
• infrastructură care cedează la prima ploaie
Ce ne mai lipsește?
Blackout-ul energetic național.
Un „ultim nivel” în acest joc pe care România pare hotărâtă să-l câștige singură.
Și nici nu ar fi greu.
Într-o țară cu rețele de distribuție din anii ’70, stații electrice subdimensionate, consum în creștere și mentenanță făcută „după ureche”, ar fi suficient un ger mai serios sau o furtună puternică.
Nu ai nevoie de o dronă rusească Geran-2.
Îți ajunge o rafală de vânt mai puternică.
O echipă care uită să strângă un șurub.
Sau — clasicul românesc — mult prea multe aer condiționate puse pe o infrastructură prea mică pentru consumul modern.
Dacă alte țări se pregătesc de război hibrid, noi suntem campioni la războiul cu noi înșine.
• Nu rușii ne demolează blocurile — o facem singuri, cu instalații neautorizate sau infrastructură veche.
• Nu NATO ne taie apa — o fac procedurile noastre scrise cu pixul pe genunchi.
• Nu China ne întrerupe curentul — o poate face oricând o stație electrică ruginită din anii ’80.
Suntem singura țară în care infrastructura pică nu din cauza adversarilor, ci din cauza… infrastructurii.
În România, „amenințarea externă” devine aproape un detaliu.
Problemele interne sunt suficiente.
Când adevărul doare, dăm vina pe Rusia
Și, desigur, nu pot lipsi din peisaj experții de serviciu, cei care explică toate dezastrele în aceeași notă patriotic-suprarealistă:
„Infrastructura e veche din cauza ingerinței rusești în politica românească!”
Sigur. Rușii sunt de vină că:
• noi nu schimbăm conductele de 50 de ani,
• nu facem verificări tehnice,
• instalăm gaze „la mica înțelegere”,
• barajele noastre nu pot procesa… apă,
• nimeni nu coordonează nimic între instituții.
În acest scenariu alternativ, Rusia a reușit, prin telepatie geopolitică, să îi facă pe mulți din politicienii noștri post-’90 să fie:
• indolenți,
• lacomi,
• corupți,
• dezinteresați de infrastructură,
• obsedați doar de averi, funcții și combinații,
• incapabili să scrie un plan de mentenanță coerent.
O putere extraordinară, într-adevăr.
Realitatea e mai puțin spectaculoasă, dar infinit mai dură:
România nu e victima unui sabotaj extern. E victima propriei indiferențe.
Corupția endemică, nepăsarea cronică și frustrarea post-comunistă — aceea obsesie de „a prinde ceva”, „a te aranja”, „a face bani repede” — au măcinat infrastructura noastră mai eficient decât orice serviciu secret.
Nu rușii ne-au stricat țevile.
Nu rușii au uitat să întrețină barajele.
Nu rușii semnează recepții la lucrări făcute „din suflet”, nu cu proiect tehnic.
Nu rușii conduc instituțiile care nu comunică între ele.
Noi am făcut asta. Cu o consecvență demnă de studii sociologice.