În aceste zile, în spațiul public românesc s-a făcut auzit un cor de voci politice care au ales să boicoteze funeraliile de stat ale lui Ion Iliescu. Printre acestea, unele provenind din zona USR au invocat motivele clasice: dosarele istorice controversate, deciziile din perioada de tranziție și greșelile care, indiscutabil, aparțin unei epoci marcate de confuzie, tensiune și haos geopolitic.
Un astfel de demers, deși poate fi argumentat dintr-o perspectivă morală, ridică însă o problemă mai profundă: memoria selectivă și incapacitatea de a analiza o epocă istorică în ansamblul ei.
Ion Iliescu și paradoxul libertății post-’89
Dincolo de criticile legitime, Ion Iliescu rămâne primul președinte al României post-comuniste sub care presa și televiziunea au început să-l ironizeze deschis, în direct, fără ca autorii să fie ridicați a doua zi de la redacție și trimiși la „reeducare” sau la „munca patriotică” pe șantierul Canalului.
Într-o țară ieșită din 45 de ani de cenzură, această schimbare nu a fost doar o întâmplare. A fost un semnal public că libertatea de expresie nu mai era o formă teoretică, ci o practică permisă și chiar tolerată de cel mai înalt nivel al statului. Actori de satiră precum membrii grupului Divertis au putut crea sketch-uri și caricaturi politice, inclusiv cu „sosia” președintelui, Cristian Grețcu, fără repercusiuni penale sau administrative.
Diferența dintre judecata istoriei și gestul politic
Istoria are mecanismele ei de a cântări faptele. Ea poate, în timp, să condamne greșelile, să recunoască meritele și să înțeleagă contextul în care au fost luate deciziile. Gesturile politice, însă, sunt adesea dictate de oportunitate, de capital electoral pe termen scurt și de tentația de a arunca „piatra moralității” dintr-o poziție confortabilă, departe de complexitatea anilor ’90.
Ironic, unii dintre cei care astăzi îi refuză un omagiu final nici măcar nu ar fi apucat să-și facă partidul… pentru că, în loc de sedii cu beanbag-uri și social media, ar fi avut birou cu cazma și normă la săpat Canalul. Iar „live-urile” lor nu ar fi fost la televizor sau pe Facebook, ci la schimbul de ture, pe barja cu lopeți.