„Sunt un Pește care mănâncă pești. M-am născut pe 3 martie, într-o zi norocoasă, în care apele nu erau limpezi și a trebuit să învăț să înot împotriva curentului.”
— Ion Iliescu
Simbolul zodiei Pești e adesea interpretat ca o dualitate: doi pești care înoată în direcții opuse, legați printr-o linie. Este o imagine care se potrivește neașteptat de bine cu destinul României post-decembriste — și, mai ales, cu figura lui Ion Iliescu.
Înotând prin haos
Iliescu a devenit primul președinte al României după căderea comunismului, într-o perioadă în care instituțiile se prăbușeau, Securitatea nu fusese pe deplin dizolvată, iar societatea clocotea de furie, confuzie și speranță. Era haosul perfect. Și, ca în citatul de mai sus, a trebuit să învețe să înoate împotriva curentului — sau să-l controleze.
A condus România între 1990 și 1996 (și apoi între 2000 și 2004) într-o tranziție marcată de ambiguitate: nici Vest, nici Est. Nici comunism, dar nici democrație deplină. Nici piață liberă, dar nici planificare centralizată. Era perioada în care țara părea să se învârtă în cerc, dar în realitate, înainta.
Linia dintre cei doi pești
Simbolic, până în 1996, România a fost un stat care se uita mai mult spre interior, spre propriile frici. După 1996, odată cu schimbarea politică, direcția s-a clarificat: aderarea la NATO, drumul spre Uniunea Europeană, reconstrucția statului de drept. Cei doi pești — unul privind spre trecut, celălalt spre viitor — rămân uniți printr-o linie de tensiune, istorie și identitate.
Ion Iliescu nu a fost arhitectul integral al drumului spre Vest, dar a fost președintele care nu l-a blocat. Și în istorie, uneori, și asta este o formă de contribuție.
“Marcheaza ruptura definitiva cu trecutul si a unui nou inceput” – Ion Iliescu
Omul paradoxal
Iliescu a fost un lider născut din sistemul vechi, dar ales democratic. Un intelectual cu rădăcini marxiste, dar cu maniere democratice. A fost și criticat, și votat. A provocat speranțe, dar și frustrare. A fost omul compromisurilor — dar fără el, poate nu am fi avut o Românie atât de coerentă astăzi, chiar dacă imperfectă.
Într-un mesaj adresat tinerilor și chiar în ultimul interviu al său, spunea:
“Unii dintre dumneavoastră nu eraţi născuţi când eu deveneam primul preşedinte al unei ţări democrate, numite România. Sunt mulţumit că, deşi nu ne cunoaştem, v-am lăsat o lume în care să vă puteţi defini şi în care să vă puteţi alege pe voi înşivă.
M-aş bucura ca atunci când votaţi să vă gândiţi la lumea pe care nu aţi trăit-o, atunci când munciţi, să vă bucuraţi că o faceţi uman şi din libertate, atunci când vedeţi ura oamenilor împotriva oamenilor, să nu cunoaşteţi vreodată durerea de la Canal, din gulag şi din lagăr, dar de care trebuie să vă amintiţi ca să aveţi o miză în păstrarea democraţiei. Libertatea se întreţine cel mai greu, mai ales când o primeşti de-a gata. Să votaţi lumi posibile, nu fantezii; să vă pese de viaţa reală, nu de utopii; să fiţi rezonabili, antidotul cel mai bun pentru extremismul politic de toate felurile; să nu uitaţi că în democraţie depindem unii de alţii, chiar dacă nu ne cunoaştem biografiile, vieţile şi traumele, ştim doar că trăim împreună pe un pământ care înseamnă ceva mai mult decât locul în care s-a întâmplat să ne naştem toţi.
Un îndemn care pare și azi o lecție adresată generațiilor care nu l-au cunoscut, dar care trăiesc într-o țară construită în parte și pe deciziile lui.
Postfață: despre doliul național și memoria istorică
După anunțul decesului lui Ion Iliescu, România a intrat oficial în doliu național. Reacțiile au fost împărțite, iar unele ostile — în special din partea unor lideri USR, precum Dominic Fritz sau Ionuț Moșteanu — au atras atenția printr-un ton lipsit de echilibru și decență.
Două adevăruri pot coexista:
1. Ion Iliescu a fost o figură controversată.
2. A fost, de asemenea, un președinte ales democratic în trei mandate și un personaj-cheie în supraviețuirea statului român în anii ’90.
Doliul național nu este o glorificare, ci un gest de respect instituțional. Nu pentru om, ci pentru funcție. Nu pentru deciziile lui, ci pentru istorie. O societate matură nu trebuie să aleagă între a iubi sau a urî liderii trecutului — ci a-i înțelege.
Să refuzi acest exercițiu de memorie matură, confundând critica legitimă cu disprețul public, spune mai multe despre prezent decât despre trecut.
România post-Iliescu nu se definește prin ce respinge, ci prin ce înțelege.
Iar adevărata democrație se vede nu când aplaudăm, ci când știm să tăcem cu demnitate.
