Uneori ai impresia că ai trecut munții. Ai lucrat cu tine. Ai rupt lanțuri. Și totuși… când te uiți la copilul tău, într-un moment aparent banal, vezi acolo o oglindă.
Și în acea oglindă, nu e doar chipul tău. E o scenă între tine și mama ta, rescrisă în alt decor, cu alte replici, dar cu aceeași emoție de fond.
Crezi că ai încheiat un capitol al trecutului… dar copilul tău apasă exact pe butonul acela vechi, acela pe care nu-l mai voiai activ.
Și atunci, te trezești. Te vezi pe tine în copilul tău.
Te vezi mic, poate speriat, poate dornic de o îmbrățișare care n-a mai venit niciodată.
