Privind înapoi, realizez că viața mea s-a desfășurat în paralel cu viețile celor pe care i-am urmărit. 15 ani de filaj înseamnă 15 ani de privit discret, tăcut, oameni care nu știau că cineva le documentează pașii. În tot acest timp, mi-am văzut și propria poveste reflectată în ei – graba, singurătatea, momentele de slăbiciune, rarele clipe de bucurie.
E un timp scurs ca într-o melodie de Lake of Tears: lent, întunecat, melancolic, dar cu o frumusețe aparte. Am fost martor, am fost umbră, am fost prezent și invizibil. Și, poate, la fel ca muzica lor, acești ani rămân un amestec de nostalgie și sens.