Războiul americano-israelian cu Iranul a deschis o fisură tot mai vizibilă în interiorul alianței nord-atlantice. Nu vorbim încă despre o ruptură formală, nici despre un colaps militar al NATO. Vorbim însă despre ceva mai subtil și poate mai periculos pe termen lung: o eroziune a reflexului politic de solidaritate dintre Washington și o parte dintre aliații europeni.
Datele problemei sunt clare. În ultimele zile, Spania a închis spațiul său aerian pentru avioanele americane implicate în războiul cu Iranul și a refuzat folosirea bazelor sale pentru această operațiune. Italia a refuzat, la rândul ei, utilizarea bazei Sigonella din Sicilia pentru misiuni americane legate de conflict, invocând lipsa autorizării prealabile cerute de cadrul legal și de acordurile existente. Asta înseamnă că două state NATO importante au transmis același mesaj: alianța nu poate fi tratată automat ca infrastructură de sprijin pentru un război pe care ele nu l-au aprobat politic.
Aici este primul mare nod al crizei: NATO este o alianță defensivă, nu un cec în alb pentru orice război inițiat de unul dintre membri. Articolul 5 se referă la apărarea colectivă în cazul unui atac asupra unui aliat, iar chiar și atunci fiecare stat ia „acțiunea pe care o consideră necesară”. Cu alte cuvinte, faptul că europenii au refuzat să sprijine logistic campania contra Iranului nu înseamnă automat că au trădat NATO; înseamnă că nu acceptă să transforme alianța într-un mecanism de validare automată pentru o operațiune care nu este, în sens strict, o misiune NATO.
Al doilea nod este diferența de priorități strategice. Pentru Washington, testul de loialitate a devenit Iranul și securizarea fluxurilor din Golf. Pentru multe capitale europene, prioritatea rămâne în continuare flancul estic, Rusia și războiul din Ucraina. Tocmai de aceea Polonia a spus deja că nu va trimite trupe în Iran, argumentând că acel conflict nu afectează direct securitatea sa. În același registru, la Varșovia a apărut public ideea că bateriile Patriot trebuie să rămână pentru apărarea Poloniei și a flancului estic NATO, nu să fie mutate spre Orientul Mijlociu. Chiar dacă partea legată de Patriot nu este la fel de solid confirmată în marile agenții ca cazul Spaniei și Italiei, linia strategică a Poloniei este limpede: întâi estul Europei, apoi restul.
Al treilea nod este criza de consultare. Mulți aliați europeni au perceput războiul cu Iranul ca pe o decizie americană luată fără consens aliat, iar apoi transformată într-o pretenție de solidaritate retroactivă. De aici vine și reacția furioasă de la Washington. Donald Trump a spus recent că SUA „nu trebuie să fie acolo pentru NATO”, iar Marco Rubio a ridicat public problema reevaluării relației cu aliații care au refuzat baze, survol sau sprijin operațional. Aici vedem adevărata tensiune: nu doar cine ajută pe cine, ci cine decide și cine este pus în fața faptului împlinit.
Și totuși, imaginea completă nu susține ideea unui NATO aflat în prăbușire. Din contră, alianța continuă să funcționeze pe miezul ei dur, adică pe apărarea colectivă a membrilor. NATO a confirmat recent interceptarea unui nou proiectil venit dinspre Iran către Turcia, iar secretarul general Mark Rutte a prezentat raportul anual în care a spus că, în 2025, toți aliații au atins pragul de 2% din PIB pentru apărare, în timp ce Europa și Canada și-au majorat cheltuielile de apărare cu 20% față de 2024. Asta nu arată o alianță moartă; arată o alianță tensionată, dar încă funcțională atunci când este vorba despre apărarea directă a propriului teritoriu.
NATO nu se clatină încă în plan militar, dar începe să se clatine politic. Problema reală nu este că Spania sau Italia au spus „nu” unui război care nu era al alianței. Problema reală este că între SUA și o parte din Europa se adâncește divergența asupra întrebării fundamentale: ce este NATO, mai exact — o alianță de apărare colectivă sau o platformă de sprijin pentru prioritățile globale ale Washingtonului? Cât timp această întrebare rămâne fără un răspuns comun, fiecare criză externă riscă să devină și o criză internă a alianței.
NATO nu cade azi. Dar fisura politică există. Iar dacă SUA continuă să ceară solidaritate fără consultare, iar europenii continuă să răspundă selectiv în funcție de interesul lor imediat, atunci problema nu va mai fi doar Iranul. Va fi însăși definiția alianței.